SCRISOARE CĂTRE TATA

Pentru prima ediție a Textelor l-am ales pe Kafka. Sperăm ca și el să ne aleagă pe noi. Atenție: Textele bune se aud doar o dată așa că ar fi bine să fiți acolo. Am ales acest text – vă avertizez, urmează o platitudine – pentru că am simțit că mă regăsesc în el. Că undeva, ascunsă printre pasajele turbulente și febrile ale lui Kafka, se află și vocea mea, celui care aveam 7, 10, 14, 20, 30… de ani. Cum ne percepem părinții? Ce nu le spunem? Cum ne raportăm la prezența sau la absența lor? În ce fel comunicăm unii cu alții? Vreau să citim Scrisoare către tata într-un liceu, pentru urechile elevilor, ale părinților, profesorilor. Ce loc mai nimerit decât LICEUL? Locul – iubit de unii, detestat de alții – în care personalitățile noastre încep să se definească și să capete un străveziu contur.

Și acum, pentru cei mai studioși dintre noi: „Din punct de vedere literar, Scrisoarea atinge un nivel extraordinar. Perechea de contradicții între vinovăție și iertare pe care este construit scrisul a fost pusă în echilibru și acum totul se rotește în jurul centrului propriu, până când cititorului i se împăienjenesc ochii și cuvintele își pierd orice sens în urechile celui care ar vrea să le audă rostite. Dacă privilegiul și problema fundamentală a literaturii moderne constă în a pune sub semnul întrebării, prin procese de gândire și de vorbire, toate noțiunile convenționale, atunci, să spunem, ultima pagină a Scrisorii către tata supune relația tată-fiu unei critici atât de dure, încât până la urmă nu mai rămân decât măștile tinereții și bătrâneții, care își rânjesc una alteia cu o extremă lipsă de înțelegere din niște orbite goale: este comentariul lui Kafka asupra însingurării care i-a dominat viața. Scrisoarea povestește această viață ca și cum Kafka ar fi un K. Sau Josef K. Și viața sa, una din propriile povestiri. Și întocmai cum se obișnuise s-o facă în povestirile sale, își comentează trăirile așa cum personajele lui și le comentau pe ale lor, până când uitau conținutul acelor trăiri. Astfel că el n-a rezolvat în nici un fel disputa cu tatăl său scriind această Scrisoare, dar cel puțin a ridicat ceea ce a scris acolo la nivelul înalt al literaturii. Scrisoare către tata este forma pe care secolul XX a dat-o parabolei Fiului rătăcitor… Ea transpune taina persoanei sale în enigma operei sale și aruncă, s-ar putea spune, aceeași penumbră asupra ambelor.”

H. Politzer – Franz Kafka, der Künstler